Student după gratii

0. Ultima seară de libertate

08/04/2017

Etichete: ,

Nu e nimic mai îngrozitor decât să fii fumător și să rămâi fără țigări într-o noapte de luni, mai ales dacă e sărbătoare națională, plouă torențial și toate magazinele au închis devreme.

În afară de cazul în care locuiești într-un oraș în care îți fie frică să ieși la ora asta din casă…

Tocmai de asta m-am mirat să văd pe străzile ude și pustii ale Bucureștiului un tânăr de cel mult 20 de ani, în șlapi, pantaloni scurți și un tricou murdar, care abia reușea să se adăpostească sub o umbrelă ce nu părea să se mai fi deschis complet de multă vreme.

Cu toate astea, se pare că nevoia a învins teama.

Încercând să distingă mai departe de propriul braț, David orbecăie prin ploaie în căutarea benzinăriei non-stop de care i-au spus colegii lui din căminul Kogălniceanu.

„Trebuie doar să urmărești cursul Dâmboviței înspre Piața Unirii și nu ai cum să ratezi benzinaria.” – i-au zis ei râzând și întinzându-i umbrela stricată.

„Futu-i damele lui George!” – înjură David cu sete în gând.

Dacă nu pierdea mai devreme la poker, nu trebuia să se ducă el la magazin. Dar parcă în ultima vreme toate au mers pe dos.

Banii pe care urmează să îi dea acum pe țigări sunt de fapt banii luați de la Panțu, cămătarul cartierului.

„Ei și ce o să-mi facă? O să îmi spargă iar buza și o să îmi zică să fac bine să îmi trimită ai mei bani săptămâna asta, că de nu….” – se cutremură puțin.

Față în față cu benzinăria, puștiul aruncă o privire spre norii care încep să se spargă, își îndreaptă brusc spatele și zâmbește optimist. Aruncă umbrela stricată la coș și intră în magazin.

„Lasă că măcar apuc să trag un fum până atunci. Și cu puțin noroc, mă scapă Raluca și de bătaie.” – își zice el.

Deși e trecut de ora 12 noaptea, în benzinărie sunt trei persoane: David, casierul adormit și încă un tip îmbrăcat cu un pardesiun bej lung, exagerat de mare.

Personajul din urmă pare să caute ceva anume pe rafturi, se tot uită tacticos printre produse și nu pare să se grăbească.

Ud până la piele sau nu, David nu e genul de persoană cu foarte multă răbdare. Cu riscul de a se lua la ceartă cu tipul care e în fața lui, se duce direct la vânzător și îi cere un pachet de țigări.

„Un KENT Mode Switch, șefu’!” – zice David.

Tipul se uită pierdut la raftul de țigări, scoate un pachet și i-l întinde.

„Ăsta e KENT Switch scurt, șefule. Eu îl vreau pe ăla slim!” – bombăne el plictisit la vederea pachetului, obișnuit cu întâmplările de genul ăsta.

Casierul oftează și îi face semn să aștepte până se duce în spate, să caute pachetul cerut.

Între timp, celălalt client care până acum era nehotărât, începe să bage frenetic pungi de snacksuri, sucuri și tot ce îi mai cade în mână direct în pardesiu. Duce un deget la nivelul buzelor ca să-i facă semn lui David să tacă și îi dezvăluie ceea ce pare un cuțit de vânătoare extrem de bine ascuțit.

David prinde foarte clar mesajul și alege să întoarcă privirea.

Un minut mai târziu, scena e gata, casierul se întoarce victorios cu pachetul de Mode Switch și „cumpărătorul” în pardesiu deja nu mai e la orizont.

Plătește și pornește fără umbrelă înapoi pe drumul spre cămin.

„Măcar s-a oprit ploaia.” – își zice el oftând prelung.

În general, după o astfel de experiență, ai crede că un puști ar rămâne măcar puțin traumatizat. Dar în cazul lui David, asta era doar o altă dovadă că Bucureștiul e un oraș întunecat, deși nimeni nu vrea să o recunoască.

Drumul înapoi la cămin a fost scurt… sau așa i s-a părut, cu gândul doar la dimineața următoare și la începerea sesiunii.

Până la urmă, studenții tot de sesiune se tem mai tare decât de micile tâlhării.

Singurul lucru care l-a deranjat de la gândurile lui au fost sirenele de poliție, care se aud enervant de aproape.

„Probabil că vânzătorul ăla în sfârșit s-a prins ca marfa lui a zburat de pe rafturi. Doamne ce idioți sunt unii… să nu ți se pară ciudat că ți se învârte unul atâta timp prin magazin. Și mai era îmbrăcat și dubios.” – se gândește David fugar.

Drumul pe scări, după un an de facultate, a devenit mecanic.

Corp A, etaj 1, camera 108, pe partea stângă… locul unde și-a pierdut ultimii bani cu doar o oră în urmă, la o singură mână de poker.

E întuneric și miroase ciudat. Cine știe ce dezastru au făcut George și Mihai după plecarea lui.

Nu aprinde lumina.

În schimb, se așază în fotoliu și își aprinde o țigară, pe care încearcă să o savureze în liniște. Sunetul sirenelor de poliție nu prea îl ajută cu asta, parcă se aud mai tare ca pe drum.

„David, băiatule, trebuie să te aduni! Ești de un an în București și ai făcut destule tâmpenii. Ai tăi muncesc de la 7 dimineața până la 8 seara ca să stai tu la facultate și tu joci banii la pariuri. Haide, a venit sesiunea și acum e momentul să îi faci mândri! Și după, cine știe, poate le-o prezinți și pe ea și o să aveți cea mai mișto vacanță!” – își încheie el monologul încrezător.

În ușă se aud o serie de bubuituri.

„David, știm că ești acolo! Deschide ușa sau o dărâmăm! POLIȚIA! – se aude o voce dură de pe partea cealaltă a ușii.

Nu înțelege ce se întâmplă, ce treabă ar avea poliția cu el. Bine, nu sunt ei cei mai buni prieteni, dar nici nu a ajuns vreodată pe lista neagră.

„Of, fir-ar! Doar nu erau camere în benzinărie și mă iau aștia drept complice?!?!” – se gândește el și i se strânge stomacul.

Înghite în sec, se ridică și se îndreaptă înfiorat spre ușă, pregătit să o descuie. Aprinde lumina și urlă.

GATA, INTRĂM!!! – se aude de după ușă, care se sparge cu un bubuit îngrozitor.

David e pe jos, lipit de perete. Privește spre pat, cu ochii măriți de uimire.

Nu vrea să creadă ce vede. Pur și simplu așa ceva e imposibil.

„NUUUUU! NENOROCITULE, NU EA!!!” – zbiară el și lovește violent cu pumnii în perete.

Pe pat, cu părul roșu despletit și gura ușor căscată zace moartă profesoara și buna lui prietenă, Raluca.

Nu apucă să mai facă sau să mai zică nimic, polițiștii îl trântesc la pământ și îi pun cătușele. Nu înțelege ce se întâmplă cu el, nu vrea să înțeleagă, pur și simplu vrea să urle și să plângă.

Și… pentru prima oară în ultimele 12 luni, David își dă seama că plânge pentru altcineva decât el.


Asta e povestea feței întunecate a Bucureștiului, văzută de un student din provincie, venit aici să studieze Publicitatea, dar care s-a implicat în prea multe activități „extra-curiculare”.

Asta este pentru el ultima lui zi de libertate, dar noi vom începe cu prima, ca să înțelegem cum a ajuns în situația asta.

Următoarea parte din poveste o găsești aici.

4 likes

Emailul nu va fi publicat.

Acest blog folosește cookies. Navigând în continuare, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close