Gânduri aruncate

Spovedania pe roți: Uber vs taxi

19/03/2017

Etichete: , ,

Înainte să încep articolul, trebuie să îți mărturisesc că sunt un pic subiectiv, înclinat înspre taxi. Să îți explic de ce.

Acum 4 ani și ceva, într-o noapte de vară (oare așa încep toate poveștile mele?!?) călduroasă și liniștită, când pe străzi mai găseai doar taxiuri și cupluri de îndrăgostiți în treaba lor, Alex se plimba fără direcție, proaspăt despărțit de fata cu care avusese o relație timp de aproape 4 ani.

Pentru că din fire sunt foarte orgolios și vreau mereu să mă descurc singur, mă decisesem în seara aia să fac o plimbare luuungă și să mă gândesc ce naiba fac de acum încolo cu viața mea.

Nu știu dacă ai trecut prin asta sau nu, dar crede-mă pe cuvânt când îți spun că după ce ai stat atâția ani cu o persoană și te desparți, ai impresia că viața ta s-a terminat. Trebuie să o iei de la capăt cu tot.

Asemeni unui copil mic, începi să te cunoști, să îți dai seama ce îți place ție și ce nu, începi să faci lucruri care te pasionează și ușor, ușor, te bucuri din nou de viața pe cont propriu.

Ei bine, dacă crezi că sunt vreun filosof care la 20 de ani și-a dat seama de toate astea dintr-o simplă plimbare pe jos de la Eroilor până la Romană, te invit să încerci. În cel mai rău caz, o să ai niște picioare al naibii de sexy.

Toate lucrurile de mai sus le-am auzit de la un taximetrist de la Cristaxi (am altă poveste pentru de ce nu îmi place acest nume), un pletos la vreo 40 și ceva de ani, care văzându-mă trist, nu s-a lăsat până nu i-am spus povestea mea.

30 de minute și 17 lei mai târziu ajungeam acasă simțindu-mă mult mai bine și cu un plan pe viitor. Viitorul apropiat. Mâine. Dar totuși, era un început.

Asta e prima mea poveste de spovedanie pe roți.

De atunci au trecut ceva ani, am mai crescut, acum am salariu pe card și opțiunile de transport s-au înmulțit.

Deși nu m-a prins de la început toată nebunia cu Uber, pot spune că în ultima vreme, din comoditate și mai ales pentru că mai mereu uit să îmi scot bani cash, am adunat experințe și din cealaltă tabără.

Aici povestea e puțin diferită, oamenii pe care îi întâlnești rareori au ca job principal transportul de persoane și în consecință, nu sunt la fel de obișnuiți cu procesul de spovedanie pe roți.

Am auzit multe lucruri ciudate de-alungul timpului, dar cum nu aș vrea să fac din articolul ăsta o poveste în 7 părți, o să îți las mai jos top 3 întâmplări.

  1. Nu contează unde vrei să mergi, îți spun eu unde vrei să ajungi

Era ora 21:30, era toamnă și destul de frig afară. Mă plimbasem pe jos de la Universitate până la Unirii și am cedat. M-am decis să iau un taxi până acasă, deși stau destul de aproape.

Ce mai contau 10 lei pentru 5 minute de mers la căldură cu mașina până în fața blocului? Abia așteptam să ajung acasă.

Mă uit prin marea masă de taxiuri și ochesc un Logan care arăta mai îngrijit. Bat în geam, întreb după obiceiul locului – „E liber?” – și mă urc.

Îi dau adresa taximetristului, un puști la vreo 25 de ani cu aspect de hipster, care se uită la mine, nu zice nimic și pornește în trombă. Ok…

După vreo 50 de metri, încetinește puțin, se uită la mine și îmi zice:

  • Știu că tocmai ce mi-ai dat adresa, dar crede-mă că știu eu unde vrei să ajungi.

Mă uit neîncrezător la el și mă încrunt. El continuă.

  • Știu o fată, băi, e superbă! N-ai văzut așa ceva! Haide că te duc eu, să vezi ce bine o să te simți!

Încep să înțeleg unde vrea să bată. Știam că unii taximetriști obișnuiesc să frecventeze anumite cluburi de noapte, dar propunerea asta chiar sună dubios.

  • Sunt convins că fata e super, dar în seara asta chiar nu vreau nimic altceva decât să ajung acasă.

Nu cred că am fost prea convingător cu replica asta, dar așa mi-am mai câștigat 300 de metri fără conversație.

  • Da’ să știi că mă uit așa la tine și mi se pare că ești foarte stresat. Să știi că și eu eram așa ca tine și după am găsit locul ăsta. Serios, hai să încerci, să vezi ce mișto e!

Mă uit la el și mă abțin să nu râd, arată cu mult mai obosit ca mine, are cearcăne adânci în jurul ochilor și cască constant. Lucru destul de îngrijorător având în vedere că el conduce, că tot veni vorba.

  • Nu, serios, astăzi chiar nu am chef. Dar sunt sigur că ai dreptate. Probabil în altă zi.

I se luminează fața când aude ultima mea replică și se oferă să mă ducă chiar el în acea altă zi.

Ne apropiem de destinație, așa că îmi dă rapid numărul lui și mă îndeamnă să îl apelez cu încredere – Toni. Și uite așa, de atunci am în telefon un contact de la fabrica de fericire, pe care nu cred că îl voi folosi vreodată.

Singura mea întrebare, după toată experiența… oare există program de referral și la cu… pardon… masaj? Și oare au oferte bune?

  1. E ultimul drum, dar fac și eu un ban cinstit

Povestea asta începe într-o marți, tot în București, iar ca bonus adăugăm ploaia. Trebuia să ajung din Militari până în partea cealaltă a orașului, în Titan, iar oricine a încercat să cheme un taxi într-o zi ploioasă știe că e o ispravă comparabilă cu cele 12 munci ale lui Hercule.

Dupa 15 minute cu mâinile înghețate pe telefonul care e ud leoarcă, m-am resemnat și am zis că a venit momentul să mă fac frate cu dracul. Deschid PlayStore și o descarc. Aplicația cu icon negru(pe atunci), classy… faimosul UBER.

Mă mai chinui 3 minute, bag datele cardului și primesc o cursă gratuită. Bun. Acum de aș găsi și o mașină, mă gândesc eu.

Nu știu cine m-o fi auzit zicând asta sau dacă mi-am vândut sufletul sau ceva, dar în următoarea secundă a apărut pe ecran că cineva mi-a preluat comanda.

Matei R. – un tip pe la vreo 40 și ceva de ani, e bine. După ultima experință cu puștiul taximetrist am început să mă bucur mai tare la șoferii cu experiență.

Ajunge mașina, un Volkswagen Break din 2010, ceva fin pentru ochii unui obișnuit cu statutul de pasager frecvent în Logan.

Deschid ușa emoționat și omul mă salută respectuos și mă întreabă dacă vreau să îmi aranjeze scaunul mai bine. Drăguț, dai un ban, dar știi că face, nu?

Mă așez stângaci și mă cutremur de la temperatura scaunului. N-a văzut neam de neamul meu încălzire pe scaune în taximetrie.

Ruta e deja setată din aplicație, așa că nu îmi fac griji că trebuie să ne tocmim pe unde mergem sau să îi arăt unde vine blocul pe străduțe. Îmi scot telefonul și încep să butonez.

Totul bine și frumos până pe la jumătatea drumului, când domnului Matei îi sună telefonul.

La capătul celălalt se aude o voce de femeie emoționată, probabil plânsă, care vorbește mult prea repede ca să o pot urmări.

Pe durata conversației, domnul Matei a devenit din ce în ce mai străveziu. Apoi a urmat punctul culminant al discuției.

După 5 minute în care doar a ascultat, în sfârșit răspunde și el, pe un ton neputincios, rugător:

  • Dar draga mea… nu pot… înțelege, sunt cu un client în mașină…

Iar apoi replica:

  • NU MĂ INTERESEAZĂ CE FACI TU ACUM! ȘTII FOARTE BINE CÂT DE MULTE A FĂCUT PENTRU TINE ȘI EȘTI UN NEMERNIC NERECUNOSCĂTOR! EI BINE, SĂ NU ÎNDRĂZNEȘTI SĂ TE ÎNTORCI ACASĂ PÂNĂ NU L-AI CUMPĂRAT!

Nu mai are nicio șansă, discuția s-a încheiat.

  • Ai dreptate, draga mea. O să găsesc o soluție. Ne vedem acasă.

Se întoarce spre mine cu o privire gravă, iar eu, în lipsă de orice idee despre cum ar trebui să reacționez, aleg să îi zâmbesc tâmp.

  • Să știi că soția mea chiar e o femeie super, doar că na, e rea de gură. Și mai ales acum… – îmi zice el.
  • Înțeleg, nu este nicio problemă, așa e și mama mea. – îi răspund eu repede.
  • O să te rog doar să ne oprim 2 minute la un magazin, te deranjează? E musai să cumpăr ceva și oricum e în drumul nostru.

Doar nu o să-l refuz acum pe săracul om, să zică că din vina mea nu poate să mai doarmă acasă diseară…

  • Sigur, nu vă faceți griji. E ok dacă ne oprim 2 minute.

După încă 300 de metri oprim pe dreapta în fața unui magazin de servicii funerare, vis a vis de un Petrom.

  • Probabil are ceva de luat de la benzinărie și nu a vrut să ocupe locul în parcarea lor – îmi zic eu în gând.

Da de unde!

Șoferul nostru nici măcar nu a ieșit bine din mașină că a făcut brusc dreapta și a intrat în magazinul de lângă noi.

După 2 minute (wow, chiar s-a ținut de cuvânt) iese cu doi băieți musculoși care măsoară din priviri mașina.

Cei doi dispar apoi în magazin, doar ca să reapară cu un coșciug de dimensiuni medii, din lemn de mahon.

Simt cum mă iau transpirațiile, în ce naiba m-am băgat?!?!

Băieții urcă coșciugul pe mașină și îl leagă bine. Zgomotul pe care îl scot sforile mă face să mă simt ca într-o capcană. Nu am aer, deschid geamul.

Gata, șefu’! Poți să pleci liniștit, nu mai mișcă nici să fie cineva înăuntru hăhăhă! – e ultima replică pe care o aud înainte ca domnul Matei să se reîntoarcă, la fel de străveziu la față ca mine, la volan.

  • Îmi pare rău – îmi zice el. A murit soacra mea, mama soției și ea este terminată. Eu a trebuit să muncesc în plus ca să ne descurcăm cu banii și încercam să încasez până să cumpăr sicriul. Dar nu ai cum cu femeia asta… – mi se justifică el.

Înghit cel mai mare nod în gât pe care l-am avut vreodată și dau din cap afirmativ. Nu pot să mai scot niciun cuvânt.

Restul drumului îl parcurgem în liniște. Odată ajunși la destinație îi mulțumesc scurt și cobor.

Primul lucru pe care îl fac acum că am coborât din mașină e un gest pe care nu îl fac prea des.

Îmi fac o cruce și privesc spre cer cu doar două gânduri în cap: mare ți-e grădina Doamne și tare îți mulțumesc că fetele se usucă greu pe păr.

Uite așa, tipa cu care mă văd se chinuie cu feonul în baie și n-a văzut mașina cu coșciug pe ea, din care tocmai m-am dat jos.

III. Bucharest most haunted

A treia poveste probabil o să te dezamăgească. Nu mi s-a întâmplat propriu-zis, doar mi-a povestit-o un taximetrist, dar crede-mă… pe vremea aia a fost mai creepy ca oricare dintre concurentele de mai sus.

Cred că intensitatea vremii crește cu povestea, așa că de data asta vorbim de o zi de joi, plouă și pe deasupra e și furtună cu trăznete și fulgere. Cerul e negru deși e abia ora 17:03, iar eu sunt blocat în trafic, într-un taxi, undeva pe lângă stația de metrou Eroilor.

Zici că vine sfârșitul lumii… – mă trezesc eu vorbind.

Să știi! N-am mai văzut așa o vreme urâtă de prin ’80, când eram și eu tânăr și umblam ca tine, doar în tricou și pantaloni scurți. – spune bătrânelul simpatic de la volan, arătând amuzat spre tricoul meu în V, alegere total neinspirată pentru vremea de afară.

N-aș fi crezut de dimineață că o să se strice vremea atât de tare – zic eu cutremurându-mă în timp ce un strop rece de apă îmi coboară de-alungul șirei spinării. Parcă ar fi un scenariu dintr-un film de groază.

Hahaha! – râde șoferul cu poftă. Să știi că ai dreptate, se pot întâmpla multe pe o vreme ploioasă. Că tot îți ziceam că mi-ai adus aminte de mine, hai să-ți spun și ce mi s-a întâmplat într-o noapte de iulie, în 1983. Aveam 22 de ani…

Știi cum scrie la zoo: nu hrăniți animalele sălbatice”? Ei bine, eu nu numai că i-am dat de mâncare, dar am și intrat singur în cușcă și am aruncat cheia. Ei bine, tot e mai bine decât să fiu afară în ploaie. Și cine știe, poate chiar e o poveste interesantă…

  • Aveam 22 de ani și nu aveam deloc stare. Voiam să fiu propriul meu stăpân, să descopăr lucruri noi, să văd lumea. Îmi luasem o mașină de 1 an și mă apucasem de taximetrie, să îmi fac banii mei. Și alergam peste tot să fac bani. Ca orice tânăr, știi ce zic?
  • Da, așa e! – zâmbesc eu politicos întrebându-mă dacă vom trece prin memoriile lui sau dacă e o poveste scurtă, care se va termina până să ajung eu acasă. Am mai nimerit și taximetriști care începeau povești și le lăsau în aer pentru că se termina cursa, iar ei mai aveau încă mult de povestit… probabil continuarea următorului client și tot așa.
  • Ei bine, cum îți ziceam, afară ploua torențial, iar cerul era mai negru decât acum dacă îți vine să crezi. Mulți dintre colegii mei mai în vârstă capitulaseră și se întorseseră acasă, dar eu eram hotărât să mai fac încă o cursă. Nu vedeam mai departe de 5 metri în față, așa că mergeam destul de încet pe lângă trotuar.

Face o pauză ca să ne mișcăm 1 metru mai în față și apoi continuă.

  • La un moment dat, mergeam pe bulevardul dinspre Romană în direcția Unirii și ajuns aproape de intersecția de la Universitate am văzut cum pe sensul opus, în fața Teatrului Național era un cuplu de bătrâni care făcea semne disperate taxiurilor, dar niciunul nu oprea. ASTA E CURSA MEA, mi-am zis eu fericit și m-am uitat rapid stânga-dreapta, apoi am tras de volan și am întors ilegal mașina. Vaai, eram așa tânăr și făceam atâtea prostii!

Începe să râdă și își ascunde fața în mâini ca și cum i-ar fi rușine de ce a făcut acum aproape jumătate de secol. E un bătrânel tare simpatic, îmi aduce aminte de bunicul.

  • Opresc în fața lor și ei urcă amândoi în spate. Întâi el o ajută pe ea să se așeze confortabil și abia apoi își permite să urce în mașină. Îmi povestesc că știau că vine vremea rea, dar că nu au putut să nu meargă la ziua nepoțelului lor de 5 ani, Luca. Un prichindel tare simpatic și plin de energie, care a reușit să spargă fix astăzi vaza preferată a mamei lui, dar așa sunt copiii. S-au bucurat tare mult să îl vadă, dar acum vor doar să ajungă cu bine acasă, înapoi în Drumul Taberei.

Înapoi în prezent, motorul bătrânului Logan scrâșnește din dinții de fier, urcând cu greu panta de la Academia Militară. Măcar ne-am mișcat ceva și am trecut de Eroilor. Hai că încet-încet ajung și acasă, iar cu puțin noroc, aud și întreaga poveste.

  • Drumul a fost destul de liniștit și tăcut, în cea mai mare parte cei doi bătrânei s-au uitat tăcuți pe geam și și-au mai făcut semne pe lângă diverse clădiri, în tot timpul ăsta ținându-se strâns de mână. La vârsta mea de acum, aș zice că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, dar atunci nici că mă interesa. Am dat drumul la radio și i-am lăsat în voia lor. Muzica bună m-a făcut să nu simt cum a zburat timpul, așa că ne-am trezit foarte curând în fața blocului de pe strada Țincani, numărul 6. Uite, arăta cam ca ăsta.

Îmi arată un bloc înalt de 8 etaje, destul de vechi, dar impozant. Apartamentele din interior sunt cu siguranță spațioase, le trădează balcoanele late, cu grilaj de fier.

  • Și acum că am ajuns la destinație… încep problemele. Cei doi bătrânei se caută de bani, dar se pare că toți banii pe care îi aveau la ei i-au lăsat dintr-un exces de zel nepoțelului Luca. Își cer scuze că nu mă pot plăti și mă invită totuși să urc până sus, la o cafea, să mă recompenseze cumva. Strâmb din nas, dar accept. Nu-mi prinde rău o cafea, vremea asta mă adoarme și acum că am făcut o cursă gratuită, va trebui să mai fac încă două ca să scot banii. Am o umbrelă în mașină, așa că ies înainte și îi conduc în bloc. Ne urcăm toți trei în lift și bătrânul apasă la etajul 6. Se aude un tunet puternic lângă noi și lumina din lift clipocește violent și se stinge.
  • Serios?!?! Ați rămas blocați în lift? – exclam eu cu sufletul la gură. M-a prins bine de tot povestea și acum că am trecut de jumătatea drumului încep să am emoții.
  • Nu, nu! – mă liniștește el. Doar s-a stins lumina, din fericire. Liftul a continuat să meargă și am urcat până la etajul dorit. Am intrat în apartament și ne-am așezat eu și bătrânul la măsuța din sufragerie. Bătrâna a mers în bucătărie să pregătească cafeaua. Cinci minute mai târziu a venit cafeaua, am mai stat puțin la povești despre tinerii grăbiți din ziua de azi, apoi le-am mulțumit scurt și am fugit înapoi la mașină, să mă întorc la treabă. Am ajuns jos și am rămas blocat în fața mașinii… îmi uitasem cheile pe masă. Intru înapoi în bloc, evit liftul, urc rapid pe scări și ajung în fața apartamentului 66. Sun la sonerie, dar nimic. Încep să bat la ușă. Insist. Tot nimic. Încep să bat mai tare. Ah, uite, am ajuns!

Într-adevăr, am ajuns în fața blocului meu și fix înaintea finalului poveștii. La dracu’!

  • Lasă, nu-i nimic, nu mă grăbesc. Dacă am început, îți zic povestea până la capăt! – spune taximetristul oprind motorul mașinii.

Ce om mișto! Îi zâmbesc și dau din cap în semn că ascult atent în continuare.

  • Așa… unde rămăsesem? Ah, da! Băteam cu putere în ușă, nervos că am fost drăguț și oamenii acum își bat joc de mine. La un moment dat apare administratorul blocului care mă întreabă ce caut acolo și de ce tot bat la ușă. Îi explic că am dus mai devreme bătrânii acasă și că mi-am uitat cheile înăuntru. Omul se uită la mine ca la un nebun. Îmi spune că nu a mai locuit în apartamentul ăla nimeni de peste 6 ani. Acum și ăsta mă ia la mișto? Mă uit și eu la el ca la un nebun. Insist să intrăm înăuntru și să îmi recuperez cheiele. Vede omul că nu are scăpare cu mine și se duce după cheia lui de rezervă. Reușim să intrăm în apartament și am un șoc. Aceeași cameră animată în care stătusem acum nici 20 de minute e plină de mobilă acoperită cu cearceafuri albe. Pe măsuța la care băusem cafeaua mai devreme sunt într-adevăr două cești de cafea… una încă caldă, iar cealaltă parcă neatinsă de un veac, plină de pânze de păianjen. Lângă cana mea sunt și cheile. Administratorul se crucește și îmi spune că nu înțelege cum e posibil. Iar eu simt cum îmi tremură mâinile, nu mai sunt în stare de nimic. Nu mai îmi trebuie curse, mă decid să merg acasă.

Face o pauză lungă uitându-se la ploaia care nu se mai oprește. Pe lângă noi trece în viteză un BMW X6, la câțiva milimetri de ușa mea.

Îl bufnește râsul.

  • Dacă stau să mă gândesc, era o ploaie fix ca asta atunci. Îmi amintesc că am ajuns acasă, m-am pus în pat și am deschis televizorul. La știri anunțau că avusese loc un accident grav un pic mai în față de intersecția în care întorsesem eu, fix la ora aia. Dacă nu i-aș fi văzut pe bătrânii ăia doi și dacă nu aș fi întors să îi iau cu mine, probabil aș fi fost eu prins în accident. Și toate astea pentru că mă grăbeam. Exact așa cum a trecut BMW-ul de mai devreme pe lângă noi… viața asta ține foarte mult de alegerile noastre și de cum ne bucurăm de ea. Din ziua aia, eu am ales să nu mă mai grăbesc și uite-mă acum, un moșneag plin de viață. Și pentru că mi-ai ascultat povestea până la capăt, cursa asta e din partea mea! Hai, să trăiești și să fii iubit, nepoate… și ține minte povestea mea! – îmi zice el, dă noroc cu mine și apoi pleacă în drumul lui.

Am ținut minte povestea și am împărtășit-o cu tine. Acum dacă s-a întâmplat pe bune sau nu, nu știu, dar până la urmă nu asta e important.

În București, drumurile cu taxiul vor fi mereu o experiență interesantă.

Adică, dacă ar fi să te gândești fix 1 minut la o poveste de-a ta în taxi, care ar fi prima care îți vine în minte?

 

Cu drag,

Alex

 

3 likes

Emailul nu va fi publicat.

Acest blog folosește cookies. Navigând în continuare, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close