Student după gratii

1. Prima zi de independență

15/04/2017

Etichete: , ,

Cartea I

 

Nimic nu se compară cu senzația răcoroasă a vântului de septembrie pe o piele ce poartă culoarea ultimelor de 3 luni de vacanță, a amintirilor cu prietenii și a unor povești care ai promis că vor rămâne nespuse.

Îți examinezi brațele bronzate neuniform și îți amintești zâmbind povestea fiecărei linii.

E final de septembrie și gara din Iași în care mă aflu este extrem de aglomerată și gălăgioasă.

Peste tot vezi familii de câte 3, 4 sau chiar 5 membri care zici că sunt trase la indigo: tatăl stă mai în spate cu o expresie neutră pe față, încercând să își stăpânească lacrimile, iar mama ține restul de copii în jurul ei și plânge de mama focului în timp ce îi urează ‘ălui mare să fie cuminte și orice ar face, să stea departe de necazuri.

Iar copiii, nerăbdători să scape în sfârșit de dragostea părintească, dau ascultători din cap, toți având același gând:

La București o să fac doar ce vreau eu.

Mai la capătul peronului stă izolat exemplul familiei clasice cu un singur copil.

Tatăl e îmbrăcat elegant, probabil cu cămașa lui preferată în dungi, cu mânecă scurtă. Își ține spatele perfect drept și are un aspect sever, impunător, așa cum îi stă bine unui inginer cu experiență.

Își privește fiul pătrunzător din spatele ochelarilor, iar în ochii lui căprui închis se citește nerăbdarea.

Lângă el, soția lui este imaginea care demonstrează categoric regula că opusele se atrag.

Micuță de înălțime, slabă și extrem de agitată, mama se tot învârte în jurul băiatului și se asigură că are ce îi trebuie. Verifică să aibe toate fermoarele închise la ghiozdan și troler și îi mai aruncă o ultimă privire cu drag.

Își sterge rapid lacrimile din colțurile ochilor albaștri și le înlocuiește cu un zâmbet larg și încurajator.

Trenul fluieră de plecare.

Cei doi soți se iau în brațe și îi urează fiului să aibă baftă în noul an și să îi facă mândri.

Trenul se pune în mișcare, în timp ce băiatul își lasă părinții și viața de până acum în urmă.

David răsuflă ușurat că a ajuns în sfârșit în trenul către libertate.

Visase la asta în fiecare seară din ultimele două săptămâni, mai ales din momentul în care fusese la București, ca să își ia în primire camera de cămin.

A fost repartizat la Kogălniceanu, despre care a înțeles că e foarte aproape de Centrul Vechi al orașului. Perfect, oricum vrea să vadă tot și să se distreze.

Camera în care urmează să stea, numărul 108, e destul de încăpătoare, ceea ce e bine, având în vedere că o să stea cu încă doi colegi.

Ghinionul lui a fost că în ziua când s-a dus la cămin să își ridice camera, a uitat să își ia cele două poze tip buletin de care avea nevoie și a trebuit să alerge încă vreo două ore prin oraș ca să rezolve.

Când s-a întors, după încă o repriză de stat la coadă, a ajuns în sfârșit în cameră și s-a trezit că pe două dintre paturi erau puse foi cu numele colegilor, Matei și George, alături de numărul lor de telefon. Ba mai mult, pe patul lui George era și o poză cu el, un tip de vreo 2 metri, foarte musculos.

În condițiile astea, David, care are 1,80m, 65 de kg și nu s-a bătut niciodată serios în viața lui, a ales calea cea mai sigură și s-a resemnat cu patul supraetajat, pe care nu l-au vrut colegii.

Și cu toate astea, nimic nu îi poate strica entuziasmul pe care îl simte acum. Cu un zâmbet larg pe buze, David se așază pe locul lui, lângă o gașcă de fete vorbărețe și își pune căștile în urechi.

Aruncă o privire rapidă către fata cu părul mov de lângă el, singura care nu se bagă în discuții și preferă să citească și se gândește că i-ar plăcea să fie colegi.

Drumul până la București a fost un drum lung, dar plăcut.

Dacă ai părinți stricți, așa ca David, clar o să te bucuri de fiecare minut din cele 7 ore făcând orice îți dorește sufletul.

La fel și el: a ascultat muzică, a citit și s-a jucat pe telefon. Iar acum, când trenul intră în Gara de Nord, mai trece o dată prin pozele de vara asta, amintindu-și de gașca lui din cartierul Tudor Vladimirescu.

Roțile trenului se opresc și lumea începe să coboare.

David își pune ghiozdanul în spate și se îndreaptă și el spre ușă. Coboară și își face drum cu greu printre sutele de oameni care populează gara.

„Oare așa e în fiecare zi?” își zice el uimit și evitând la limită să fie călcat de un utilaj care se grăbea să ducă mai multe bagaje la unul dintre trenurile internaționale.

Iese într-un final din aglomerație și ajunge la vestitele coloane, unde a văzut data trecută că e plin de taxiuri.

„Unde mergi, boss?” îl întreabă taximetristul căruia tocmai i-a deschis ușa, un tip la vreo 40 de ani, chelios și cu un început de burtă, care îl privește superior pe sub ochelarii de soare Police.

„La căminul Kogălniceanu vreau să ajung. Cât îmi luați până acolo?” întreabă David, care auzise că în București e mai bine să negociezi tariful.

„Văd că ai și bagaje. Asta se pune în plus la consum. Haide că te iau cu 20 de lei, hai urcă!” continuă taximetristul pe un ton hotărât.

David își pune bagajele în portbagaj și se urcă în taxi destul de străveziu la față. I se pare cam scump, dar se simte prost să mai zică ceva acum.

În nici 5 minute sunt deja la cămin și taximetristul îi urează să fie sănătos și să mai apeleze la el oricând are nevoie.

Și uite așa, prima experiență a lui David cel independent cu Bucureștiul l-a lăsat cu 20 de lei în minus și cu o carte de vizită în plus.

În toată graba de a scăpa de bagaje și încă dat peste cap de experiența cu taximetristul, David abia dacă îl aude pe administratorul din fața sa, care îi explică regulile căminului și îi flutură cheia de la cameră prin fața ochilor.

Odată terminat discursul și cheia luată în primire, David urcă la etajul 1, cu ochii aproape lipiți de somn. Faptul că nu merge lumina pe hol nu îl ajută.

Din câte își aduce aminte, camera e ultima de pe partea stângă, așa că  bâjbâie până în fața ei și nimerește cu greu gaura cheiei.

Întoarce cheia în yală și surpriză, ușa nu se deschide.

„Haide odată!” zice David și se opintește în ușă, în speranța că asta va face vreo diferență. Mai încearcă cheia încă o dată, dar fără noroc.

„Hai odată, deschide-te! ACUM!” țipă el și îi trage un șut ușii.

„Ia pleacă mă! Ce dracului cauți acolo? N-aveți voie în camera 111.” tună o voce în spatele lui și o mână îl apucă violent de gât și îl trage înapoi.

În fața lui stă un tip bine-făcut, bronzat, cu partea dreaptă a feței plină de cicatrici, cele de pe partea stângă fiind acoperite de un tatuaj în forma capului unui tigru.

„Ce naibă crezi că faci, mă nesimțitule, în camera 111? Vrei să te zbor de aici? Crezi că stau după fiecare curios care încearcă să deschidă ușa asta? Cine te crezi?” continuă el pe același ton amenințător.

„Mă scuzați, eu sunt David și sunt nou aici. Am crezut că aici e camera mea. Stau la 108 și țineam minte că e în capătul coridorului.” răspunde David cu ochii în pământ și roșu în obraji, conștient că în spatele lui se deschiseseră câteva uși și mai mulți curioși priveau scena dintre el și tipul fioros.

„Aoleu, aici erai, mă David? Ne scuzați domnu’ Diriș, amețitul ăsta e coleg cu noi. N-a vrut să vă facă probleme.” zice un băiat brunet, destul de scund și plinuț, cu niște ochi albaștri luminoși și inteligenți, în timp ce se apropie de ei.

Acesta îl apucă pe David de braț, îi face cu ochiul și îl trage după el la o cameră distanță de unde încercase el să bage cheia, la adevărata cameră 108.

Ușa se încuie în urma lor și băiatul cu ochi inteligenți începe să râdă cu poftă.

„Haide că ai făcut o impresie de zile mari! O să te urmărescă Diriș tot anul.” râde el în continuare și îi aruncă lui David o privire plină de mândrie.

„Dar nu înțeleg, ce e în camera aia de s-a supărat atât de tare?” răspunde David nedumerit.

„Păi fix asta e faza, prietene. Nimeni nu știe. Frate-miu mai mare mi-a povestit că în anul lui au încercat să spargă ușa și Diriș i-a prins și i-a bătut de le-a sunat apa în cap. Trebuie să fie ceva valoros oricum.” continuă băiatul brusc cuprins de pasiune.

„Deci să înțeleg că trebuie să ne ținem departe de locul ăla.” concluzionează David.

„Glumești, nu? Asta e aventura vieții, băiete. Iar eu i-am jurat lui frate-miu că eu voi fi ăla care deschide ușa și intră în istorie!” se aprinde băiatul și mai tare.

„Știi ce, ai dreptate! Mă bag și eu!” se însuflețește și David, care își aduce aminte că părinții lui sunt acum la vreo 400 de km distanță.

„Așa te vreau, prietene. Apropo, eu sunt George.” se prezintă el și îi face din nou cu ochiul.

David care tocmai bea o gură zdravănă de apă o scuipă pe peretele din fața lui.

„Tu ești George? Dar nu semeni deloc cu poza!” zice el după ce reușește să își recapete respirația.

„Ah, da! Ăla e frate-miu. Mi-a zis că așa reușesc să obțin un pat mai bun.” râde George cu poftă.

„Ești un nemernic! Nu-mi vine să cred că așa m-am ales cu patul cel mai nasol!” se revoltă David.

„Ei, hai că nu e doar vina mea. Uite, umflătura aia cu ciuf roșcat din patul celălalt, singurul care poate să doarmă în gălăgia asta, e Matei. Și o să vezi că e chiar de gașcă!” îl prezintă George și pe cel de-al treilea coleg, pe care David nici măcar nu îl remarcase.

„Ce n-aș da să pot să dorm și eu așa…” îl privește David cu jind.

„Cum să dormi, prietene? Păi asta e seară de dormit? E prima noastră seară de independență, părinții sunt la sute de kilometri distanță și nu ne pot influența cu nimic. Asta este! Atât de sus poți ajunge! Maximul rebeliunii! Știi ce zic?” încheie George înflăcărat.

„Știu exact ce zici și ai mare dreptate!” spune David și îl privește admirativ pe George. Chiar îi place de el.

„Evident că am dreptate. Acum rămâne o singură întrebare.” concluzionează George.

„Care?” întreabă David.

„Ce facem diseara?”


Asta e povestea primei zile de independență a studentului din provincie, care tocmai și-a cunoscut partenerii de aventuri. Cu o săptămână în față până la începerea cursurilor și un mare mister la cămin, oare cât de repede pot intra în probleme?

Urmează o aventură neașteptată și o întâlnire pe care David nu avea cum să o prezică nici dacă ar fi vrut.

Următoarea parte din poveste o găsești aici.

3 likes

Emailul nu va fi publicat.

Acest blog folosește cookies. Navigând în continuare, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close